Hai, sa va povestesc cate ceva despre cum decurg lucrurile pe la noi.
Am cativa angajati. Selectati la mustatza. Ehh! Secretara nu are. Desi, daca ma gandesc bine, ar fi util. Astfel, apartinatorii ar mai iesi din starea de soc (uneori doar afisata) provocata de durerea pierderii cuiva deloc-, semi-, sau foarte drag.
Dar…spre (ne)norocul meu, au raspuns putine persoane la anuntul meu de angajare; si mai putini s-au prezentat la interviu. Dintre cei care s-au incumentat sa vorbeasca cu mine (angajatorul) face-to-face am selectat cativa, pe baza (strict) ale abilitatilor concurentilor. Mai simplu spus: ce tzine de secretariatul unei firme. Nu pricep de ce erau asa de speriati cant au “vazut” scris afara: Pompe Funebre.
As relata cazul unui tanar de vreo 35 de ani, care ar fi corespuns cerintelor postului. Acesta a ramas stupefiat cand a vazut (nu denumirea firmei, ci) ca … sunt femeie. El a venit doar sa verifice, daca cineva are chef de glume ori ba. Nu incape in orizontul meu comprehensiv, de ce crede lumea ca doar barbatii sunt capabili sa se ocupe de ingropatul mortilor. Ei na! Placerea sa fie mereu doar a lor ??? Ma refer la placerea de a conduce nu la necrofilie; la care as adauga “capacitatile” femeilor de a organiza – mult mai bune decat ale multor barbati. Nu generalizez, bine-nteles.
Respectivul a plecat, avand un zambet ciudat-misogin intiparit pe fatza sa. Dupa primii 5 pasi, i s-au sters aceste “impresii” ale societatii de larg consum, de pe figura. Cand, tocmai ajusese vis-à-vis de mine o domnita; sa fi avand vreo 25 de ani roscata, cu ochii albastri, subtirica si inalta, simpatica. Placuta si la vorba si la port!
Saluta: “- Buna ziua! As dori sa obtin informatii in legatura cu un anunt pentru postul de secretara. Din cate am inteles, aici se va desfasura interviul.”
O salut si, preventiv, o intreb daca realizeaza la ce “firma” va lucra. Imi raspunde ca da, si ma intreaba daca postul mai este valabil.
Ma aplec usor spre stanga ei, incat sa il am in vizor pe tanarul de dinainte; raspund cu foarte mare indulgentza: “daaa, este!” articuland apasat: “inca!”.
Ii ofer spre lecturare fisha postului, mentionez suma lunara, retributia, si ii prezint conditiile in care va lucra. Citeste atenta tot si imi raspunde afirmativ. M-a surprins, usor, cat de rapid a acceptat. Am hotarat, cu acordul ei, ca de a doua zi sa inceapa lucrul.
Am constat ca isi vede de treburi, constiincioasa si cu mult tact. Avand o constitutie si aspect fizic invidiate de multe femei, am intrebat-o intr-o zi, cum de s-a decis sa munceasca intr-un astfel de mediu si de ce a acceptat asa de repede.
Mi-a raspuns asa: “realizez ca arat bine si sunt draguta, amabila…”.
Dau din cap afirmativ, lasand-o sa continue.
“…m-am angajat la foarte multe firme, pana acuma. In cele mai multe cazuri angajatorii au fost barbati, in altele -rare cazuri- femei.”
O privesc, poate prea insistenta; sprancenele imi sunt arcuite, de curiozitate, astept nerabdatoare, ce imi va destainui.
“…desi am facut tot ceea ce mi se cerea, din punct de vedere profesional, nu am fost apreciata. Nu ma refer la bani si nici la promovari. Ci, la acea concurenta neloiala. Nu ma deranjeaza daca cineva primeste aprecieri verbale sau de ordin financiar, daca este bun in ceea ce face si a meritat. Nu mai sunt dispusa sa lucrez, pentru ca altii sa fie promovati si avansati – daca nu au facut nimic pentru asta sau, si mai rau, imi fura proiectele.”
Face o pauza de respiro. O vad cum isi incrunta sprancenele, mijeste ochii a dispretz: “Cel mai mult m-au deranjat, asa zisele atentii definite ca: ` ofera si tu ceva sefului `. Nu ma intereseaza, cine cu cine, ce si de ce face in firma. Dar, nu imi place sa mi se impuna, si mie, aceleasi lucruri -tacit acceptate in societate, dar ilegale in fapt- pentru ca ` asa fac toti, caci altfel nu vei reusi in viatza `. Da, asa se petrec lucrurile ...”
Simt ca a surprins pe fatza mea stupefactia, datorata modului franc si onest in care a abordat dialogul. Ea, crezand ca nu m-a lamurit cu cele afirmate, zice pe shleau:
“Atunci cand aveam un sef, ca sa fiu evaluata corect (zambeste ironic si precizeaza: nu mai mult decat sunt sau am lucrat) si pentru a-mi pastra locul de munca ar fi trebuit sa ma culc cu el. Atunci cand aveam sefa, trebuia sa pregatesc SI proiectele ei, pentru ca - nu avea “timp destul”, dar avea timp berechet sa fie ruda sau amanta cuiva din conducere.”
Sinceritatea ei, a lasat o liniste in jurul nostru… Liniste, ce facea adevarata concurentza, prin gravitatea sa, celei din mormant.
Inclin, fara sa scot o vorba, ca ii dau dreptate! Pentru simplul motiv ca: Asa este!
miercuri, 2 aprilie 2008
Firma
Ahhh, ca nu va spusesem cu ce m-am ocupat inainte de accident.
Da, este si Asta o meserie, ca noah (!) trebuiesc ingropatii si mortii.
Am o firma de Pompe Funebre, la care lucrez, si acuma, ca “sef(a) de trib”. Printre atributiile mele, se numara: a atrage clienti – mai bine zis posesorii de clienti (apartinatorii celor trecuti dincolo); a cauta sa fie bine aprovizionat magazinul – de data asta nu ma refer la cadavre ci, la cele trebuincioase pentru inmormantari, in special sicrie; a coordona echipa de lucru. Pentru procurarea celorlalte accesorii se ocupa o alta persoana, din firma.
Teoretic, chiar lucram in “folosul comunitatii”. Este si conform normelor bisericesti. Deci, pot sa spun ca munca mea este utila si benefica. Tuturor!
Si din asa ceva se fac bani, bine-nteles. Ca doar nu lucram pe bumbi, ori nasturi. E drept, ca nu te imbogatesti din asta.
Da, este si Asta o meserie, ca noah (!) trebuiesc ingropatii si mortii.
Am o firma de Pompe Funebre, la care lucrez, si acuma, ca “sef(a) de trib”. Printre atributiile mele, se numara: a atrage clienti – mai bine zis posesorii de clienti (apartinatorii celor trecuti dincolo); a cauta sa fie bine aprovizionat magazinul – de data asta nu ma refer la cadavre ci, la cele trebuincioase pentru inmormantari, in special sicrie; a coordona echipa de lucru. Pentru procurarea celorlalte accesorii se ocupa o alta persoana, din firma.
Teoretic, chiar lucram in “folosul comunitatii”. Este si conform normelor bisericesti. Deci, pot sa spun ca munca mea este utila si benefica. Tuturor!
Si din asa ceva se fac bani, bine-nteles. Ca doar nu lucram pe bumbi, ori nasturi. E drept, ca nu te imbogatesti din asta.
joi, 27 martie 2008
Gene-Za sau Veriga Desertaciunilor
Daca ati urmarit stirile mass-media, din ultima vreme, doar cei “influentzi” scapa de penalizarea ce se aplica in cazul unor incidente cu vehicule care circula pe drumuri. (Vezi cazul Orban)
In situatia respectiva, nimeni nu s-a plans ca ar fi suferit de pe urma accidentului. Ba, mai mult, s-a afirmat ca “posibila victima” nici nu se afla pe planeta Pamant, la ora accea. In fine: in cazul meu, catzeaua lezata in amorul propriu, in urma pierderii celor 3 floci coafati recent la un stilist de marca…a inceput sa latre, sa hamaie! Bine-nteles, proprietarul avea mobil dotat, cu de ala care face poze.
Dupa incident, singura mea scapare, de tzuhaus, a fost evaluarea starii mentale. Oricum, asa ceva se poarta acuma, si este la moda!
Am cerut evaluarea in cadrul unui Ospiciu, pentru ca la Policinici se sta mult la rand; se dau doar cateva numere la ghiseu, pentru consult pe ziua respectiva.
Sanatoriul, in care am fost, avea servirea impecabila. De asemenea este multa liniste si mancarea foarte buna. Toti medicii sunt atenti, amabili si competenti - dovada este ca s-au prins din prima, de intentiile mele. Si, asa cum este specificat pe biletul de iesire, am primit doar terapie comportamentala. Le voi incerca pe rand.
Una dintre acestea ar fi si scrisul.
O varianta simpla ar fi cu mana. Nu laba, ci de alea: coala de hartie, creion, radiera, plic, timbre etc.
Am facut asta, in etapa iniatiala a terapiei prin scris. Ajung la Posta. Cer timbre de la functionara de acolo. Un Leu, imi zice tipa. Pun ceva bani pe tejghea, sa-si aleaga leul pe care si-l vrea ea. Si-a ales unul verde cu barba. Ehhh, placerile nu se discuta! Cu o mana, hotarata, apasata pe tejghea, avand sub buricele degetelor timbrul. Exact cu fatza adeziva in jos – adica, partea care trebuie linsa se afla in contact intim cu tejgheaua pe care pun toti mainile. Bleah! Dar…scrisoarea trebuia trimisa, ca altfel se trimit trupe desanto (cu camasi de fortza) la mine acasa, cum ca, eu nu urmez tratamentul corect.
Privesc in stanga, in dreapta, dupa umezitoare de alea, stiti voi: buretiera. Nada! Ioc! Ling cu nesatz plicul, timbrul - mai putin. Nu prea se vor a ramane atasate. Zimtzii timbrului raman falnic expandate ca si marginile unui absorbant, dupa folosire.
Ii intind doamnei scrisoarea, care ma priveste cu o spranceana ridicata. Intoarce plicul pe toate partile, vede adresa inscrisa pe plic: spitalul de nebuni… Dupa care, imi spune: sigur vreti sa o trimiteti asa?
Din motiv ce am scris adresa corect, timbrul mi l-a dat ea, deci valoarea este corecta …reprimesc, timida, scrisoarea din mana ei …si…imi reiau ritualul. Imi fac obrajii punga, inchid ochii si imi petrec, inca odata, limba peste timbru, pe sub colturi, cu straduintza, si mai multa bagare de seama.
O vad pe dama din spatele ghiseului cum beleste ochii la mine. Raman stupefiata, cu limba inca atasata de timbru, si ochii la ea, clipind des. O intreb: ceva nu fac bine ?!
Saraca, da din cap in semn ca nu am facut nimic gresit, doar ca nu mi-a inteles gestul.
Intinde mana, apuca coltul plicului si … hatz! Cu o viteza uluitoare imi smulge plicul din mana, aproape si limba.
Urmatorul gest al ei, mi-a impresionat timpanul si orizontul vizual. A lovit cu atata brutalitate fatza stampliei de scrisoarea mea, incat toti stropii de saliva care i-am irosit pe timbru, au ajuns pe ochelarii damei.
Efectiv, si-a batut joc de toata straduintza mea.
Isi ridica privirea spre mine, cu lentilele pistruiate. Eu, ridic din umeri si intreb: s-a lipit pana la urma? Ranjesc cu toti dintii in gura, ca si raspuns salutabil tenului rosu-aprins-ca-focul al damei cu stampila in mana, mai moale de data asta.
~*~
Trec zile … zile, in sir. Nu primesc raspuns.
Sefu` sectiei (de altfel, foarte de treaba si intelegator) a zis ca vrea sa verifice evolutia starii mele, saptamanal. Astfel, s-a hotarat, sa scriu pe net.
Asa, am ajuns eu, sa postez pe acest blog.
In situatia respectiva, nimeni nu s-a plans ca ar fi suferit de pe urma accidentului. Ba, mai mult, s-a afirmat ca “posibila victima” nici nu se afla pe planeta Pamant, la ora accea. In fine: in cazul meu, catzeaua lezata in amorul propriu, in urma pierderii celor 3 floci coafati recent la un stilist de marca…a inceput sa latre, sa hamaie! Bine-nteles, proprietarul avea mobil dotat, cu de ala care face poze.
Dupa incident, singura mea scapare, de tzuhaus, a fost evaluarea starii mentale. Oricum, asa ceva se poarta acuma, si este la moda!
Am cerut evaluarea in cadrul unui Ospiciu, pentru ca la Policinici se sta mult la rand; se dau doar cateva numere la ghiseu, pentru consult pe ziua respectiva.
Sanatoriul, in care am fost, avea servirea impecabila. De asemenea este multa liniste si mancarea foarte buna. Toti medicii sunt atenti, amabili si competenti - dovada este ca s-au prins din prima, de intentiile mele. Si, asa cum este specificat pe biletul de iesire, am primit doar terapie comportamentala. Le voi incerca pe rand.
Una dintre acestea ar fi si scrisul.
O varianta simpla ar fi cu mana. Nu laba, ci de alea: coala de hartie, creion, radiera, plic, timbre etc.
Am facut asta, in etapa iniatiala a terapiei prin scris. Ajung la Posta. Cer timbre de la functionara de acolo. Un Leu, imi zice tipa. Pun ceva bani pe tejghea, sa-si aleaga leul pe care si-l vrea ea. Si-a ales unul verde cu barba. Ehhh, placerile nu se discuta! Cu o mana, hotarata, apasata pe tejghea, avand sub buricele degetelor timbrul. Exact cu fatza adeziva in jos – adica, partea care trebuie linsa se afla in contact intim cu tejgheaua pe care pun toti mainile. Bleah! Dar…scrisoarea trebuia trimisa, ca altfel se trimit trupe desanto (cu camasi de fortza) la mine acasa, cum ca, eu nu urmez tratamentul corect.
Privesc in stanga, in dreapta, dupa umezitoare de alea, stiti voi: buretiera. Nada! Ioc! Ling cu nesatz plicul, timbrul - mai putin. Nu prea se vor a ramane atasate. Zimtzii timbrului raman falnic expandate ca si marginile unui absorbant, dupa folosire.
Ii intind doamnei scrisoarea, care ma priveste cu o spranceana ridicata. Intoarce plicul pe toate partile, vede adresa inscrisa pe plic: spitalul de nebuni… Dupa care, imi spune: sigur vreti sa o trimiteti asa?
Din motiv ce am scris adresa corect, timbrul mi l-a dat ea, deci valoarea este corecta …reprimesc, timida, scrisoarea din mana ei …si…imi reiau ritualul. Imi fac obrajii punga, inchid ochii si imi petrec, inca odata, limba peste timbru, pe sub colturi, cu straduintza, si mai multa bagare de seama.
O vad pe dama din spatele ghiseului cum beleste ochii la mine. Raman stupefiata, cu limba inca atasata de timbru, si ochii la ea, clipind des. O intreb: ceva nu fac bine ?!
Saraca, da din cap in semn ca nu am facut nimic gresit, doar ca nu mi-a inteles gestul.
Intinde mana, apuca coltul plicului si … hatz! Cu o viteza uluitoare imi smulge plicul din mana, aproape si limba.
Urmatorul gest al ei, mi-a impresionat timpanul si orizontul vizual. A lovit cu atata brutalitate fatza stampliei de scrisoarea mea, incat toti stropii de saliva care i-am irosit pe timbru, au ajuns pe ochelarii damei.
Efectiv, si-a batut joc de toata straduintza mea.
Isi ridica privirea spre mine, cu lentilele pistruiate. Eu, ridic din umeri si intreb: s-a lipit pana la urma? Ranjesc cu toti dintii in gura, ca si raspuns salutabil tenului rosu-aprins-ca-focul al damei cu stampila in mana, mai moale de data asta.
~*~
Trec zile … zile, in sir. Nu primesc raspuns.
Sefu` sectiei (de altfel, foarte de treaba si intelegator) a zis ca vrea sa verifice evolutia starii mele, saptamanal. Astfel, s-a hotarat, sa scriu pe net.
Asa, am ajuns eu, sa postez pe acest blog.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)