Cine trece-n valea seaca …?!

Raspuns: Dricul.

Ca sa vedeti si voi ce munca depune Charon.
Inmormantare traditionala cu funeralii obisnuite, ceva mai vechi, cortegiul funeral insoteste pe ultimul drum decedatul/a asezat in sicriu; acesta fiind purtat de un dric tras de cai, doi la numar, negri.
Asupra ceea ce nu m-am informat eu destul de bine a fost drumul spre cimitir. Mai bine zis ar fi fost utila o cartografiere a intregului judet. Nu mizati pe GPRS! Pe unde am ajuns noi, de abia pasarea daca umbla, ca satelitul se pierde.
Stiam unde este parcela, locul de groapa. Nu as fi participat asa de intens dar a fost vorba de o situatie inedita pentru mine: dricul. Ceea ce veti intalni destul de rar in zilele noastre. Nimic rau de zis. Serviciile au fost platite prompt iar noi am asigurat tot pentru ce s-a platit.
Toate bune si frumoase … pana …
Cineva a exclamat: “Tulai, ce i-o placut la padureee !!!
Doainggg! Buf! - singurele exclamatii ce se auzeau in mintea mea.
“Ce i-o fi placut la tanti-n padure?”
Sa-nu-care-cumva-sa-credeti ca am intrebat.

Din nou, cu voce mai stridenta: “Tulai, ce i-o placut la padureee !!!
Altii: “Ca bine zici maica!”

Stiti ce face mutu (nu ala cu fotbalu’) cand incepe sa vorbeasca? Intreaba!
Adecatelea io: - “Ce inseamna asta, vreun obicei?” (am intrebat intr-un mod idiot, ca sa nu ma pufneasca rasul la gandul ce i-ar fi placut asa de mult prin padure la o varsta venerabila)

Am primit si lamuririle de rigoare pe drumul spre cimitir, ce duce – pe ocolite – prin padure !!!
S-a hotarat, aproape supus la vot, sa fie petrecuta prin padure.
Drumul forestier era in buna stare. Asadar, ince-incet, dai prin padure, pe jos. Distanta nu era asa de mare, cu asta m-au si fraierit.
“Haideti, sa o petrecem asa cum i-ar fi placut si ei.” (de parca ar fi intrebat-o cineva pe defuncta)
“Nu e mai rau drumul pe acolo?” - intreb eu.
“Nu maica, e si mai scurtuz, doar o vale trebuie sa trecem.”
“O ce?”
“O vale maica, dar e mica si seaca. Amu` pe vremea asta e uscat ca desertu`, maica.”
“Bine, tanti!” – ce mai era sa spun, ca doar nu era drumu’ meu.

Privesc spre copilul (barbat in toata firea) defunctei sa-l intreb ce va face, totusi este matusa lui. Vorbea de zor la telefon: “Da, guritza mea ajung pe la noua seara, nu fa nimic, aduc eu. Nu guritza. Da, guritza mea.”
Il trag de maneca: “Tu nu vezi ce vor sa faca astia? S-o petreaca prin padure…”
“S-o duca! Cel putin e mai scurt drumul.”
Intr-un fel, m-am bucurat: caldura e mare, asa mergem prin loc umbrit, ajungem mai repede spre locul de veci. Unde mai pui ca “fericeste” decedata.

Pornim. Langa mine se strecoara o bunicuta, vesela si bine dispusa.
Sa stiti, e dreapta vorba aia in care se spune ca la o anumita varsta omul se impaca cu sfarsitul pe acest pamant.
Incepe sa-mi vorbeasca. “Asculta maica! Te vad mirata oleaca. Noh, hai sa povestim c-ajungem imediatu`. La maicutza noastra, placutu-i-a sa marga prin padure dupa surcele. O fo` ea batrana da` si-aducea singura de pus pe foc. Si n-o fo` beteaga de cand ii. Si o mai dus si pa la altii mai betegosi. La lele Floare cand i-o fo` rupt picioru-n doua, ca s-o suit in pod dupa fan. Degeaba i-o zisu` barbatu` ca mer`e el. Noh, da`poi, ase-s muierile, vanjoase pa la noi. Si-aducea si fragi la nepoti si ciuperci cand le-o fo` vremea. Noh, dar nu de alea bolunde. Ca altfel ne petrecea ea amu` pa noi.”

Povestind asa, ajungem la …vale.
Conform spuselor ar fi trebuit sa fie seaca.
Da` de unde …!!!
“Tulaaai, ca i-or dat drumul la baraj. Costicaaaaaa!!! De ce n-ai zisu` nimic la lumeeee?”
Costica fiind padurarul.
“Noh, d-apoi, de nu m-o intrebatu` nime.”
Apa nu era mare, se putea trece calcand de pe o piatra pe alta. (femeile tinere, pe tocuri, bine-nteles, ca doar vara nu o sa incalte bocanci sau adidasi, papuci de casa cu atat mai putin)