(…de rasul cailor)

La mijlocul vaii …
Hop! Se opreste dricul.
Nu dragilor, nu a cazut sicriu-n apa.
Vine popa din urma gafaind, saracul: “trebuie sa citesc ….”
Asadar, stam in mijlocul apei cu rotile dricului inmuiate bine in parau, oamenii suiti pe pietre ca niste cocostarci, popa ud pana la glezne. Igrasia urca tot mai hotarata spre genunchi. Heh! Fericit popa. Straie negre pe caldura asta nu e gluma, dar macar sunt ude. Ii mai tin de racoare. Mai lipsea sa se joace copii cu pietrele in apa. Nu au facut asta, tinuti fiind de catre parintii.
In schimb, nu a oprit, nici nu avea cum, nimeni … caii.
V-am spus ca erau doi, de tractiune grea, frumosi, negri, coama bine ingrijita, si …copite cat o tigaie.
Fiecare si-a gasit copita preferata cu care, probabil pentru a se racori finutz de altfel, sa dea prin apa … apa ce ajunsese toata pe mine.
Nu vroiam sa devin centrul atentiei, sarind pentru a schimba piatra pe care faceam echilibristica, in linistea ce s-a lasat in timpul ceremoniei. Asadar, am stat cuminte.
As fi putut afirma ca … ajungeam de rasul cailor: Alunecand pe-o raza / dand cu curu`-n balta.